Experiența unei studente românce din Italia: cum coronavirus ne face să ne privim unii pe alții ca pe potențiali viruși, adică mai puțin oameni

Alina Medoia are 28 de ani și în septembrie 2019 a plecat cu o bursă Erasmus, să-și continue studiile de antropologie la o universitate din Perugia. Alina a povestit pentru Libertatea cum se vede pandemia din postura unei studente românce în Italia și cum s-a schimbat în ultima lună viața ei și a țării în care trăiește.

De Andrada Lăutaru,
Luni, 23 martie 2020

Când știi că aici nu e, ești super liniștit, te gândești că ești invincibil, că nu are cum să ți se întâmple ție, dar când apare și lângă tine, atunci devine real.
Una dintre cei aproape un milion de români aflați în Italia, Alina împarte o casă cu cinci alte persoane, dintre care una este cadru medical, iar alte două lucrează la un centru pentru oameni fără adăpost
Coronavirus a intrat în discuțiile și mintea ei, încet, ca un inamic ce stă la pândă și apoi atacă
După ce Italia a decretat stare de urgență, un prieten al colegilor ei de casă a murit într-un accident de mașină: “Atunci ne-am dat seama cât de serios e totul – moare un prieten și nu poți să mergi la înmormântare”
“La început nu aveam atenție pentru asta, adică nu așa ca acum”, povestește Alina. Astăzi sunt 14 zile de când nu a mai ieșit din casă, decât pe balcon, unde și-a instalat un hamac din care privește străzile goale.

Cum a început totul?

Prima ei amintire care are ca subiect coronavirus este de pe la începutul lunii februarie, când mergea la un curs de teatru, un fel de laborator la care participă mai mulți străini.
Ideea din spatele acestui laborator este condiția străinului văzută drept condiția ideală a actorului, mai ales dacă nu vorbește limba, și atunci mijlocul de comunicare devine un zid, explică Alina.
Primul val de discriminare: italieni împotriva chinezilor – “Îi vedeau pe chinezi fiind viruși, deci mai puțin oameni. Îi considerau periculoși și încercau să îi țină la distanță”.
La acest laborator a cunoscut mai multe persoane venite din China, dar și italieni cu trăsături asiatice.
Pentru că subiectul coronavirus începea să ocupe tot mai mult spațiu în discuțiile fiecăruia și, mai ales, afecta o întreagă categorie de oameni, doar pe baza aspectului fizic, au hotărât ca în cadrul laboratorului să facă niște performance-uri care să ajute la încetarea discriminării. Dar curând și participarea la laborator a devenit imposibilă.
“Teoretic încă merg, practic, nu”, glumește Alina.

Frica de a mai tuși în public

Alina își amintește că prima discuție serioasă pe tema coronavirus a avut-o cu o prietenă din Taiwan, studentă și ea în Italia. “Îmi spune că simte că oamenii se uită diferit la ea și că îi e rușine să mai strănute, să mai tușească. Că uneori îi vine, dar se simte prost, că simte o tensiune”. […]   Citeşte articolul întreg pe Libertatea