Sentimentul romanesc al isteriei

N-am crezut niciodată în specificul național, în "sentimentul românesc al ființei", în tot ceea ce filozofii culturii și psihologii maselor ne-au atribuit că să ne distingă de alte popoare.

Nu cred că suntem mai ospitalieri decât alții, mai harnici sau mai hoți. Nu-mi pare nici bine, nici rău că sunt român. Uneori regret că nu m-am născut elvețian, dar imediat îmi aduc aminte că aș fi putut să mă nasc ugandez. Suntem și noi, românii, undeva "la mijloc de rău și bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dacă n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Dacă zidul ni s-a prăbușit peste noapte, ne-am apucat, cuminți, a două zi să-l ridicăm la loc, și tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, să-l lăsăm în plata Domnului de zid și să ne cărăm cu toții în altă parte.

Cu toate astea, există ceva specific românesc, ceva atât de adânc în firea noastră, a celor care trăim azi pe acest plai de dor, încât m-aș hazarda să spun că este însăși esență "românismului" în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres și al stresului provocat de isterie. Dați-mi voie să fiu, în continuare, mai explicit.

 Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ti dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului și te miști o dată cu el. Ești una cu toți ceilalți. Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii și de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire e mitocania agresivă. În orice țară civilizată oamenii încearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alțîi în forme duse aproape până la caricatură.

Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeșți și spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord"). Când cineva te calcă pe picior, te grăbești să-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blândă și surâzătoare te întâmpina peste tot, ca un balsam care alină toate rănile și satisface toate susceptibilitățile. Această ipocrizie poartă numele de politețe și e esențială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru că la noi, dacă ești bun, ești călcat în picioare. 

Să ne imaginăm o tânăra care devine vânzătoare. Își iubește meseria și își propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții.

Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfă, i se va șterge însă curând de pe față după ce vreo cinci-șase înși îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea că nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate șansele ca după o luna de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vanzatoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat și care-au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârboși pentru că au simțit pe pielea lor că nu ține să fii drăguț cu ceilalți. Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

În armată, soldații sunt extrem de chinuiți "în perioada" de sergenții lor. Când ajung ei înșiși sergenți, îi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir. Și tot așa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii își sunt propriii călăi și propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere și atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezradacinate și aduse în ghetourile marilor orașe. Pot fi și alte explicații obiective. Înrăiți de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.

Autor: Mircea Cărtărescu (foto)

Sursa si articolul complet: Hotnews