Cum iti ajuti copilul sa se adapteze mai usor la scoala?

Interviu cu dna dr. psiholog, Nicoletta Niculescu- despre reintrarea copiilor in colectivitate si emotiile care vin odata cu aceasta schimbare. 

 

Am venit cu propunerea sa facem un foarte mic exercitiu, care sper sa ii ajute si pe privitori sa inteleaga urmatoare raspunsuri pe care le voi da. Exercitiul meu arata cam asa: luam fiecare cate o foaie de hartie, cu ochii inchisi impaturim foaia in doua, da? O mai impaturim inca o data in doua, rupem coltul din dreapta sus, rupem coltul din stanga jos si mai rupem o data la mjloc. Da? E gata? Ai reusit? Deschidem ochii si vedem ce a iesit la fiecare. Nu stiu daca se vede, la care camera se vede. Amandoua am primit aceleasi instructiuni. Si avem forme diferite. Ce am vrut sa spun cu micul exercitiu? Ca suntem diferiti. Chiar daca noi, oamenii, avem extraordinar de multe lucruri in comun, suntem foarte diferiti. Si atunci cand punem intrebari care tin de zona psihicului, de dezvoltarea noastra, nu putem vorbi de retete secundare. Putem vorbi de recomandari, insa, pentru profunzimi, pentru reteta particularizata, ii invit pe toti cei care ne privesc sa mearga catre specialist, sa mearga catre psiholog.

 

Sa mearga atunci cand se confrunta cu o situatie, cu temerile lor de: oare cum va reactiona copilul? Imi spuneai si inainte de live ca si parintii ar trebui sa se pregateasca inainte sa inceapa gradinita sau scoala?

 Suntem multi psihologi care militam mai degraba pentru pregatirea parintelui pentru ca spunem ca daca parintele este pregatit, si copilul este pregatit. 

Ce inteleg eu din asta? Intrarea in colectivitate a copilului, intrarea la gradinita, cresa, care e primul hop al copilului, vine la pachet cu o perioada de testare foarte importanta, in care copilul trebuie sa se obisnuiasca cu programul, cu ritmul, cu oameni noi, cu colegii. 

Vine la pachet si cu anxietatea parintelui ca isi va lasa copilul pe mana unor straini. Isi va lasa copilul intre niste copii pe care nu ii cunoaste, nu poate sa ii verifice. Nu poate sa verifice daca musca, daca il bat. 

Atunci, cel mai adesea, noi, psihologii, ne intalnim cu foarte mare anxietate a parintilor. Noi am observat ca daca lucram mai mult cu parintele si parintele se linisteste, incepe sa aiba incredere in educator, bineinteles presupunand ca totul este in regula pe partea asta, excludem, vedem cum copilul automat se aliniaza. 

Daca parintele il valideaza pe educator, pe invatator ca fiind o persoana de incredere, si copilul se va desprinde mai usor. Exista frici insa - ce vreau sa va povestesc astazi in mod particular - noi vorbim adesea in spatiu public de extreme, de probleme, de lucruri grave care sperie foarte tare parintii. 

Insa este foarte important sa vedem care e nucleul de sanatate, nucleul de normalitate. Ce vreau sa spun cu asta? 

Am pregatit pentru astazi un tabel in care sunt fricile normale la copii si adolescenti. Poate parintii isi vor arunca - sau bunicii - un ochi peste ele. Sunt binevenite pentru toata lumea, chiar si pentru noi insine sa ne revedem putin copilaria si sa vedem unde am ramas cu blocaje in dezvoltare, da? 

Ce vedem aici? Uite, de exemplu, intre 0 si 6 luni, copiii au frica naturala, de zgomote, zgomote puternice, de pierderea suportului. E perioada aceea cand ei au tot felul de reglaje biologice in procesul lor de dezvoltare. 

De la 6 la 18 luni e o frica de straini. E normal sa aiba frica de straini. Daca frica asta insa se prelungeste suficient de mult, atunci discutam de probleme. E firesc sa apara o anxietate de separare pentru ca ei atunci isi formeaza relatia de atasament. Isi formeaza tot felul de obisnuinte. 

Noi, psihologii, stim ca este o anxietate de separare cand vin parinti si ne spun: copilul meu ma oboseste foarte tare. Nu se joaca fara mine. Nu sta singur in camera. Deja ne punem intrebarea sa nu fie o anxietate de separare acolo. Hai sa vedem ce se intampla in familia si in casa cu pricina. 

La 2-3 ani, este firesc sa ii fie teama de animale. E firesc sa ii fie frica si de creaturi imaginare. Nu te gandesti din prima ca are nu stiu ce probleme. 

Ajungem la pragul cu gradinita intre 3 si 6 ani. E firesc sa ii fie frica de pierderea persoanei de ingrijire, adica atunci cand trece pragul la gradinita, e firesc sa ii fie teama ca dispare mama, dispare tatal, dispar bunicii. 

Poate sa tina vreo doua saptamani situatia asta. Daca insa situatia se acutizeaza, se permanentizeaza frica, repulsia, apar simptome fizice, durere, insomnie, lipsa poftei de mancare, musca, bate, deja ne gandim la altceva si este momentul in care un parinte, un bunic, cine are grija de copil, e bine sa il aduca sa discute cu un psiholog.

 

Intrebare: ce este cel mai bine sa facem daca copilul plange cand plecam si il lasam la gradinita, in conditiile in care cateva zile am stat cu el acolo pentru acomodare?

 

Raspuns: O invit pe doamna care a pus aceasta intrebare, dar si pe toate mamele care se regasesc in situatia aceasta, sa se verifice intai pe ele ce simt, da? Foarte posibil sa simta sa le simta foarte greu sa stea cu durerea copilului, cum spunem noi psihologii, sa le fie foarte greu sa se separe ele de copil, sa le fie foarte greu sa isi dea drumul. Deci dupa ce au facut analiza asta si au vazut cum isi contin ele emotiile. Cateodata plange copilul intr-o parte a usii si mama in partea cealalta. Au ei copiii niste antenute in care capteaza imediat durerea mamei si o sa faca orice sa il ia acasa, da? 

I

In perioada asta e o mare vibratie asa, in aer, cu toate mamicile sau taticii care se tem ca si-au lasat copiii. Intai sa se linisteasca pe ea si sa inteleaga ca e o frica normala. E o perioada normala de acomodare, dar daca aceasta perioada de acomodare depaseste poate doua saptamani, poate o luna, sa ceara ajutorul unui specialist, dar intai sa se linisteasca pe ea pentru ca daca dansa valideaza educatorul, locul, spatiul, ideal ar fi fost sa existe o pregatire a copilului. Deja au inceput scolile. Deja au inceput gradinitele, dar eu spun pentru viitor. Poate ne asculta si cei care urmeaza sa mearga la gradinita sau la scoala. Sa mearga cu ei sa ii plimbe, sa vada locul unde se vor duce, sa le povesteasca ce inseamna asta, sa le prezinte invatatorul, educatorul. Poate sa le permita sa ia o jucarie preferata cu ei. Poate chiar sa stea cu ei cate un pic, cate un pic, nu foarte mult timp. In gradinite, in Franta, de mult se practica sistemul asta. Parintii au acces in primele doua saptamani. Intai stau mai mult, apoi mai putin, mai putin. Copilul pleaca. Se joaca. Revine. Se poate face asta, dar intai daca parintele se echilibreaza pe sine ma astept ca copilul sa fie mai echilibrat. Copilul doar se aliniaza si mimeaza cel mai adesea, da? Daca educatorul e in regula, absolut.

Intrebare: Apropo de acomodare, lasam copilul mic de gradinita la program scurt sau la program prelungit? Stiu ca e o discutie si in sensul acesta.

 

Raspuns: Cred ca la program scurt. E greu dintr-o data la trei ani. Ai doar trei ani din viata ta, in care ai vazut o pisica, o mamica, o bunica. Dintr-o data, te trezesti intr-un loc nou de la 9 la 6 sau cat tine gradinita, de la 8 la 4, e foarte greu pentru un copil. Daca este posibil pentru familia cu pricina sa mearga la program scurt ar fi mai usor. Daca nu se poate, se lucreaza si altfel. Psihologic.

 Odata adaptat copilul la gradinita, cum il obisnuim sa respecte ce se intampla acolo? Si sa inteleaga ca este intr-o comunitate, ca sunt mai multi copii, ca atentia nu este numai asupra lui.

Il obisnuim de acasa. Un copil care a avut program acasa, un copil care a inteles regulile acasa, un copil care raspunde cererilor parintilor, da?, un copil caruia i s-au pus limite, un copil care a petrecut timp cu parintii, s-au jucat, este un copil care se va integra mai usor in colectivitate, va respecta mai usor regulile. E firesc ca un copil sa nu inteleaga din prima de ce trebuie sa stea in banca o ora cand i se preda, dar, de obicei, exercitiul acesta se face la gradinita. La scoala se presupune deja ca invatatorii ii iau mai pregatiti. De acasa facem asta, cu mult timp inainte sa inceapa gradinita, pentru ca un copil care raspunde regulilor si limitelor acasa, se va incadra bine in societate. Cu explicatii, cu foarte multa rabdare. Acum as avea si cateva nu-uri. Eu nu sunt adepta topurilor cu nu-uri, dar nu ii amenintati, nu ii speriati.

 

Nu le spuneti: lasa ca o sa vezi tu! Ti-a mers bine toata vacanta.

 

O sa vezi tu cand o sa inceapa scoala.

O sa iti iasa pe nas. Doar ii nelinistiti mai tare. Daca ii amenintati mult, ii nelinistiti mult, copiii mai sensibili, nu toti, pot dezvolta chiar tulburari de adaptare, da? Devin izolati, pentru ca e un bau-bau acolo care ii asteapta. Nu e cineva dragut care ii va invata lucruri.

 

Cum stim ca le-a fost bine la scoala sau la gradinita? Ce fel de intrebari ar trebui sa le punem astfel incat sa nu raspunda cu da sau nu?

 

Este o metoda de comunicare relationala care se numeste Espere, creata de Jacques Salome. El a explicat asa, pe intelesul parintilor, despre niste roluri pe care le au mamele si tatii, respectiv, mama are un rol si de mama, si de mamica, iar tatal are un rol si de tata, si de tatic. Ce vreau sa spun cu asta? Mama e cea care face reguli. Mamica e cea care te pupa, te ia in brate. Un copil care vine de la scoala sau de la gradinita cel mai adesea a stat toata ziua sa execute comenzi: ridicati-va in picioare, faceti asta, raspundesi la asta, colorati la asta. A primit o mie de intrebari si o mie de indicatii. 

Daca eu il primesc acasa in rolul de mama: ce ai facut? Ai luat nota aia, te-ai descurcat?, s-ar putea sa fie destul de obosit. Poate ca il primesc in rolul de mamica sau de tatic. Poate il mai pup, poate il mai imbratisez, poate ii povestesc cum mi-a fost mie ziua, pentru ca daca eu ii povestesc copilului meu cum mi-a fost mie ziua, si el o sa stie, pentru ca copiii invata relationarea mimand. Si el va sti sa imi povesteasca: cu cine se intelege? Cu cine nu se intelege? 

Ca ii place culoarea mov, ca nu ii place pilaful de la masa de pranz, dar si-ar dori aia si daca eu fac exercitiul asta cu el si ii povestesc despre ziua mea, despre ce imi place,  dar intai il primesc fara noi teme, ce ai facut, cum ai facut, pentru ca el a fost o zi intreaga la comanda asa, lucruri grele.

 

Daca ii amenintati mult, ii nelinistiti mult, copiii mai sensibili pot dezvolta chiar tulburari de adaptare, devin izolati, pentru ca e un bau-bau acolo care ii asteapta.  Nu e cineva dragut de la care are invata lucruri.

 

Cum stim ca le-a fost bine la scoala sau la gradinita? Ce fel de intrebari ar trebui sa le punem astfel incat sa nu ne raspunda cu da sau nu. Ti-a placut? Da! Nu ti-a placut? Nu!

 

Este o metoda de comunicare relationala care se numeste Espere si care e creata de Jacque Salome si el a explicat asa, pe intelesul parintilor: a explicat niste roluri pe care le au mamele, tatii, respectiv, mamele au un rol si de mama, si de mamica. T

atal are rol si de tata, si de tatic. Ce vreau sa spun cu asta? Mama e aia care face reguli. Mamica e aia care te pupa, te ia in brate. Un copil care vine de la scoala sau de la gradinita, cel mai adesea a stat toata ziua sa execute comenzi: ridicati-va in picioare, faceti asta, raspundeti la asta, colorati la asta. A primit o mie de intrebari si o mie de indicatii,da? Daca eu il primesc acasa in rolul de mama, care: ce ai facut? Ai luat nota aia? Cum te-ai descurcat? 

Deci din nou ii mai fac si eu intrebari, s-ar putea sa fie destul de oboist. Poate il primesc in rolul de mamica sau de tatic. Poate il mai pup, poate il mai imbratisez, poate ii mai povestesc cum mi-a fost mie ziua, pentru ca daca eu ii povestesc copilului meu si el o sa stie, pentru ca copiii invata relationarea mimand, da? 

Si el va sti sa povesteasca: ce colega, cu cine se intelege, cu cine nu se intelege, ca ii place culoarea mov, ca nu ii place pilaful de la masa de pranz, dar si-ar dori aia. Daca eu fac exercitiul asta cu el si ii povestesc despre ziua mea, despre ce imi place, dar intai il primesc fara noi teme, ce ai facut, cum ai facut, pentru ca el a fost o zi intreaga la comanda, lucruri grele.

 

Asa cum spuneai, parintii sunt niste modele si copiii copiaza absolut orice. Sunt ca niste bureti care absorb orice.

 

Sa va dau un exemplu. Poate e util pentru privitori. Am o prietena care si-a crescut fetele, a stat acasa cu ele, foarte bine si mi se plangea ca fetele ei nu se joaca cu jucarii, desi au o gramada de jucarii. Am intrebat: si ce fac fetele? Stau langa mine, se joaca cu oale si cu capace la cratite. De ce? Pentru ca ele te vad pe tine facand de mancare toata ziua. Nu te joci cu ele. Daca tu te-ai juca cu ele, am vorbi de alta situatie. Copiii sunt foarte mimetici. Reproduc ce fac parintii. Reproduc relatiile dintre parinti si relatia parintilor cu ei insisi o reproduc atunci cand vor fi adulti.

 

Cat de important este timpul pe care il petrecem dupa ce vin ei de la scoala sau de la gradinita? Sau in weekend-uri.

 Tare important! Poate nu avem tot timpul nu stiu cata vreme, dar daca stam cinci minute cu ei, sa stam, sa uitam de telefoane, sa uitam de griji, sa uitam si sa il vedem pe copil si sa il ascultam. Foarte important. Nu stim sa comunicam si sa ascultam. Un psiholog intotdeauna va putea sa faca psihoeducatie pe tema asta: sa invete parintele sa asculte, sa invete parintele sa comunice.

 

Sursa: ReginaMaria

Restul articolului foarte interesant si util il gasiti la adresa Sursei