Cum ajung copiii părăsiți în România să-i înțeleagă și să-i ierte pe părinții plecați la muncă afară. Orfanii albi

La început, fetele și băieții care rămân singuri acasă cred că părinții vor reveni. Deși inițial sunt furioși, apoi ceva se întâmplă în mintea, sufletul și în acțiunile lor. Încep să discute cu părinții, pe net sau când aceștia revin în scurte vacanțe. Traumele rămân, dar ei sunt, într-un fel, mai puternici. Și înțeleg viața. Aceasta este povestea lor, a copiilor lăsați în urmă.

Din 86.000 de copii înregistrați oficial cu părinții plecați în străinătate, 3.500 sunt în grija statului, în centre de plasament, la asistenți maternali sau în grija altor persoane, sub îndrumarea asistenților sociali. Presa italiană i-a numit pe copiii rămași acasă ai muncitorilor români “orfanii albi”, pentru că fetele și băieții știu atât de puține despre părinții lor, aproape ca o tabula rasa.

Acești ”copii albi” trăiesc, inițial, prin credința că părinții vor reveni. Speranța că părinții vor veni să îi ia la ei se stinge treptat, cu cât ajung în apropierea vârstei de 18 ani.

“Libertatea” v-a prezentat în primul episod povestea unei familii sărace care, determinată să-și ia copiii acasă, a cerșit patru ani în Germania. Astfel de cazuri nu sunt însă regula. Norma copiilor lăsați în urmă este dezamăgirea, furia, durerea. Dar și, an după an, înțelegerea și, în final, iertarea.

Zbuciumul pentru a merge mai departe

Plecarea părinților în străinătate nu este singura cauză pentru care ei ajung la un cămin de stat. Uneori plecarea în străinătate a survenit după ce copiii au ajuns în sistem din cauza neglijării, abuzului, sărăciei.

Însă faptul că părinții sunt în altă țară face aproape imposibilă reintegrarea în familie. E greu să arăți cu degetul către cine e vinovat în această ecuație de viață imposibil de rezolvat. Și nedrept.

Am vorbit cu patru copii cu părinții peste hotare care au crescut în centrele de plasament și zbuciumul lor pentru a ierta și a merge mai departe.

Maria: “Nici nu e o decizie uau, dar nici n-o judec că a plecat”

La Centrul rezidential “Ion Holban” din Iași, copiii se întorc de la școală. Pe holuri, luminile sunt stinse. Pe pereți sunt desene colorate, lucrări de lucru manual, postere, ornamente, pe paturile din camere sunt ursuleți de pluș. Toate culorile centrului în semiobscur conturează metafora unei copilării întunecate.

Maria intră în sala de evenimente sigură pe ea. Un copil de liceu, care pare să fi trăit prea multe și prea grele până acum. Vocea nu i se emoționează, nu mai e nicio furtună pe oceanul ăsta, aparent. “Nu trebuie să-mi explice, că știu de ce a plecat. Cred că dacă era altcineva în locul ei, tot la fel proceda. Adică nu mi se pare o decizie uau! Nici n-o judec că a plecat pentru că aici cunosc oameni noi, pot să-mi port singură de grijă”, spune fata despre mama ei plecată în Italia.

”La un moment dat, tot trebuia să plec de la mama și tot singură trebuia să mă descurc”, spune Maria.

Maria și cu o soră au rămas în grija tatălui vitreg, până când au aflat că mama ei și-a refăcut viața acolo și nu se va mai întoarce.

Cei doi au mai stat o perioadă la bunica lor, înainte să ajungă la cămin. Acum sunt amândouă mari, poate prea mature pentru vârsta lor și prea dornice să-și înceapă viața de adult, ca o răzbunare pe soarta care nu le-a dat prea multe șanse.

Eu știu că dacă îmi spune că vine, nu vine. Adică eu o înțeleg, că o cunosc. Nu trebuie să o oblig: vino acasă că vezi că mai ai copii! Dacă asta a fost decizia ei să plece și să-și facă viața acolo. N-are decât. Și eu o să-mi fac viața!

Maria, „orfan alb”:

Ioan: “Zicea că mă protejează, eu deveneam din ce în ce mai furios”

Sunt copii care nu doar că nu au avut părinții aproape, dar care au învățat repede să arate că nu mai au nevoie de ei. Doar așa faci zid în fața dezamăgirii.

“Au fost unele momente în care o criticam, cu toate că nu trebuia. Pentru că încerca să nu-mi spună nimic, zicea că mă protejează pe mine dacă nu-mi spune. Dar eu deveneam din ce în ce mai furios”, spune Ioan, care în zilele astea e în pregătirile pentru bacalaureat.

“Acuma ușor-ușor, mai sunt câteva amănunte de lămurit, în rest totul e ok. Am început să o înțeleg, nu în totalitate. Posibil că am mai crescut…”, adaugă el despre relația cu mama. Vrea să ajungă designer de interior, așa că vrea o notă bună la Bac pentru a intra fără probleme la facultate.

Și-a revăzut mama la înmormântarea bunicii

Ioan a trăit de la șase ani în sistem. 11 ani la asistent maternal, un an în cămin. Mama și-a revăzut-o acum trei ani, după o perioadă lungă de tăcere, și atunci, la înmormântarea bunicii. De atunci au reluat timid relația.

Băiatul vrea să o înțeleagă mai bine pe mama lui care a plecat în Grecia din cauza sărăciei, dar și din cauza agresivității și problemelor cu alcoolul ale bărbatului ei.

Acum, Ioan caută să înțeleagă de ce ei, copiii, au trebuit să fie sacrificați în povestea asta de oameni mari.

Asemeni Mariei și lui Ioan, în centrele și la asistenții maternali din Iași mai sunt alți 26 de copii cu părinții plecați.

Cristi: mama a plecat când el avea 8 ani. Abia când a ajuns la 15 și-a dat seama că nu se va întoarce să-l ia

Un alt ”copil alb”, Cristi, își amintește puțin din ziua când a fost lăsat de mama lui la cămin. Era sfârșit de vară, august. Avea doar opt ani. “M-a încurajat, a zis că o să mă ia înapoi. Dar nu mai știu sigur ce mi-a zis. Dar acuma m-am obișnuit fără ea. Asta e. Pe la 15 ani, mi-am dat seama că nu mai poate să ne ia, că îi e greu și am zis să stau eu, să rămân în cămin până la 18 ani, îmi continui studiile și îmi urmez visul”, spune băiatul la distanța celor 10 ani.

Se află la un centru din Câmpulung Muscel, Argeș, județ care are în sistem alți 78 de copii cu părinții plecați.

Cristi face niște driblinguri înainte de antrenamentul de fotbal. Visează să fie antrenor și pentru asta și-a pus la punct toți pașii pe care îi are de urmat: bacalaureat, facultate, școală de antrenori.

A început să înțeleagă durerea mamei “că nu putea să ne spună ce a simțit”

Băiatul e împăcat cu trecutul lui și și-a iertat mama. “Aveam o situație foarte dificilă, patru frați. Mama ne-a crescut singură pe toți până ne-a dat la cămin. Aveam o casă care aproape se dărâma pe noi și a fost nevoită să facă asta”, spune el.

”Am ajuns eu la cămin cu sora mea și mai am un frate bolnav care este la un alt centru. Celălalt frate mai mare atunci avea aproape 18 ani și nu a ajuns la centru. A plecat de acasă pur și simplu”, povestește liceanul. Fratele lui mai mare îi este model. Singur pe străzi la 18 ani, a trebuit să se descurce. Acum are o casă și o familie frumoasă și își susține frații.

Mama lui s-a întors în țară între timp, pentru că s-a îmbolnăvit. “A fost dureros pentru ea, că nu putea să ne spună ce a simțit. I-a fost greu. Plângea, se stresa, de asta s-a și îmbolnăvit. E o situație tristă că în țară nu ți se oferă variante să faci ceva. De aceea toți vor să plece în străinătate. Eu aș pleca doar la studii sau vacanțe”, spune Cristi.

Corina: nevoia de a ierta

Orice tip de susținere din partea familiei este esențială pentru copiii din sistem. Asta pentru că depărtatea de părinții plecați peste hotare face grea reintegrarea. Practic, atunci când părinții sunt în țară, asistenții sociali pot lucra cu ei să-și pună viața în ordine pentru a-și primi copiii înapoi. La distanță nu se poate lucra decât când părintele își dorește cu adevărat. Se întâmplă prea rar.

O altă fată, Corina, și-a avut sora aproape. Amândouă au ajuns în căminul din Vălenii de Munte, după ce fugeau adesea de acasă, de frica tatălui agresiv.

„Dacă nu ajungeam aici, puteam să ajung pe drumuri. Mama e plecată în Spania de când am plecat și eu de acasă, la cinci ani. Și s-a întors acum doi ani, de Crăciun, am făcut Crăciunul acolo și apoi a plecat din nou să muncească. Mi-a zis că ea a plecat în altă țară să ne întrețină. Că n-avea capacitatea să ne țină în țară, că salariul e prea mic și atât”, spune fata.

S-a luptat ani la rând încercând să o ierte. “Am învinovățit-o, dar apoi mi-am dat seama de anumite lucruri și am iertat-o într-un fel…”, spune fata, care își dorește să termine liceul, să facă o facultate și să își clădească o familie. Una fără atâta suferință.

Prahova este județul care are cei mai mulți copii cu părinții plecați peste hotare, 189, pentru care s-a instituit o măsură de protecție specială.

În al treilea și ultimul episod veți afla povestea părinților temporari ai acestor copii, asistenți sociali și educatori care trebuie adesea să adune cioburile dorului și deznădejdii. Și care le sunt alături acestor copii care sunt nevoiți să crească prea repede. 

de Andreea Archip, Cosmin Nistor, Bogdan Sorocan

Citiți și primul episod despre povestea „orfanilor albi din România”: O mamă a cerșit patru ani în Germania ca să-și facă o casă și să-și ia copiii de la centrul de plasament

Sursa: Libertatea