Autor: Florentina Tone
Data: 3 mar 2009
Călin-Bogdan Ştefănescu şi-a petrecut ultimii zece ani ai regimului Ceauşescu adunând bancuri politice. Unii colecţionează timbre. Alţii, cutii de chibrituri. Călin-Bogdan Ştefănescu, inginer la ITB în „epoca de aur”, a strâns cu înfrigurare aproape o mie de bancuri politice.
Cu ochii în caietul în care nota bancurile, Călin-Bogdan Ştefănescu îşi aminteşte de unde l-a cules pe fiecare
Foto: Elena CrăescuSondaj
S-a apucat să strângă bancuri de ciudă. De ciudă că se pierdeau. „Auzeam multe bancuri pe-atunci, că ăsta era sport naţional. Le dădeam şi eu mai departe, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că începusem să le uit. Ştiam că era unul cu nu ştiu ce, dar uitasem şi bancul, şi poanta. Mi-aminteam, de pildă, contextul. Că mi le-a spus cutare. Ei, în momentul ăsta, am început să le pun pe hârtie”.
Era august 1979. Călin-Bogdan Ştefănescu avea 31 de ani şi lucra la Dispeceratul de Circulaţie al ITB – ului (Întreprinderea de Transport Bucureşti).
Dacă era prins...
N-ar zice că era inconştient. Ştia prea bine la ce se poate aştepta, în caz că era prins. Cea mai simplă pedeapsă era „să-ţi dea o mamă de bătaie”. La polul opus era cazul inginerului Ursu, „care tot aşa a pornit, cu nişte poezii pe care a avut imprudenţa să le citească la birou. Şi cineva l-a turnat”.
Nici variantele intermediare ale pedepselor nu sunau prea bine: „Te puteai trezi că eşti nebun şi te calmau, te puteai trezi că nu mai poţi fi şef de dispecerat, cum eram eu, că nu mai poţi să lucrezi în Bucureşti şi îţi găsesc un loc de muncă la Mediaş... Chestii de-astea”. Cu toate astea, în august 1979 s-a apucat de treabă. A scris mai întâi, „la foc automat”, toate bancurile pe care şi le mai amintea – vreo patruzeci şi ceva, după care, aproape zi de zi, a început să noteze într-un caiet tot ce auzea, toate „noutăţile” în materie de banc politic.
„Problema a devenit mai complicată şi mai stresantă pentru mine după ce m-am căsătorit, au apărut şi copiii şi deja nu mai eram numai eu, aveam nişte oameni care depindeau de mine”.
Am răsfoit împreună caietul cu bancuri de-atunci în biroul pe care-l împarte azi cu nişte colegi, la etajul 2, în Primăria Capitalei. Călin-Bogdan Ştefănescu e inspector de specialitate în cadrul Direcţiei Transporturi. Un scris mărunt-mărunt umple, de sus până jos, fiecare foaie a caietului cu pătrăţele.
Acolo sunt toate. Toate cele aproape o mie de bancuri strânse de el în ultimii zece ani ai regimului Ceauşescu. Acele bancuri care, după 1990, au constituit miezul unei cărţi publicate şi intitulate chiar aşa: „10 ani de umor negru românesc. Jurnal de bancuri politice”.
Era luat drept securist
Odată ce s-a hotărât să se apuce de treaba asta, nu s-a mai oprit. Că bancuri erau cu duiumul. I le spuneau prietenii, soţia, colegii de serviciu, le auzea la mese de familie, la petreceri, în drum spre serviciu, în mijloacele de transport în comun, în tren. Era o bucurie atunci să afli „unul bun” şi să-l dai mai departe, să se bucure şi cel de lângă tine.
În staţii de autobuz şi în mijloacele de transport era puţin mai complicat. Riscai adesea să fii luat drept securist. „Se vedea când se spuneau bancuri. Oamenii se apropiau unii de ceilalţi şi începeau să şuşotească. Şi mă apropiam şi eu de ei s-ascult. De foarte multe ori mi s-a întâmplat să mă apropii, iar ei să schimbe vorba: să povestească ce-a făcut nevasta, ce-a făcut pisica... Alţii se uitau foarte crunt la mine, îşi dădeau coate: «Taci, bă!» şi se îndepărtau. Ăsta era riscul asumat: să zică lumea că sunt securist. Dar de venit să mă întrebe cineva de ce sunt curios, de ce ascult, n-a venit să întrebe. N-aveau curaj. Că dacă eram pe bune securist?!”
Bancuri, aşteptându-l pe Ceauşescu
„Am auzit, însă, bancuri în siuaţii care de care mai ciudate”, îşi aminteşte colecţionarul. „Am auzit bancuri la şedinţe de partid, am auzit bancuri de la securişti, oameni despre care ştiam sigur că sunt securişti, nu exista niciun dubiu şi nici ei nu se fereau! Altă chestie: când eram la dispeceratul de circulaţie, între sarcinile de serviciu, era şi asigurarea traseelor pentru deplasarea lui Ceauşescu. Asigurarea traseului ce însemna? Când pleca Ceauşescu nu trebuia să fie nici picior de maşină pe stradă că era nenorocire! Ei, în cazul ăsta, ITB-ul trebuia să lucreze mână în mână cu Miliţia.
Şi, la un moment dat, după ce se asigura traseul şi nu mai rămânea nimica de făcut, stăteam pe loc. Că aşteptam să vină Şefu’. Şi atunci se spuneau bancuri multe, erau colonei de miliţie, maiori de miliţie care înjurau, şi scuipau şi nemulţumiri şi nu ştiu ce! Şi eu mă uitam cam lung şi mă dădeam într-o parte, «Mă, ăsta cine ştie ce, înjură ca să spun şi eu ceva. El înjură de cinci ori, spun şi eu o vorbă şi mă ia pe mine». Şi stăteam cuminte, nu prea ziceam nimic, dar ca să vedeţi unde se spuneau bancuri”.
PĂŢANIE
Prin 1987, Călin-Bogdan Ştefănescu era gata-gata s-o încurce. Şi-a amintit un banc şi a început să-l scrie în carneţel chiar în dreptul Ambasadei SUA. Paznicul l-a luat de guler, a răsfoit carneţelul şi i-a notat datele din buletin. Se aştepta să fie ridicat, dar n-a venit nimeni după el. Nu ştie nici azi cum de-a scăpat.
Teoria bancurilor
După 1990, Călin – Bogdan Ştefănescu s-a apucat să analizeze cele aproape o mie de bancuri. A grupat micile bijuterii umoristice în mai multe teme, dintre care cel mai bogat reprezentate erau nivelul de trai, Ceauşescu şi cultul personalităţii şi opoziţia faţă de regim.
Cei mai bogaţi în bancuri au fost anii 1981 şi 1987, iar colecţionarul pune asta pe seama unor evenimente şi hotărâri cu consecinţe nefaste asupra societăţii româneşti.
Criza alimentară şi foametea generalizată au condus, de pildă, la o explozie de bancuri cu alimentare goale şi cozi, iar revolta muncitorilor de la Braşov s-a văzut şi ea foarte repede în bancuri: „Cum se numesc acum cătuşele? Covrigei de Braşov!”; sau: „La ultima întâlnire cu oamenii de litere, Ceauşescu le-a spus să scoată din dicţionare cuvântul «braşoave», că nu-l mai suportă”.
Am auzit bancuri la şedinţe de partid, am auzit pe stradă, la birou, am auzit bancuri de la securişti
Uite, pe ăsta l-am auzit de la o profesoară, pe ăsta îl am de la vărul meu, ăsta mi l-a spus un coleg de serviciu...
Perioada 1979-1989 în bancuri
Ce-a fost înainte: oul sau găina? Mai înainte au fost de toate. (cules pe 12 noiembrie 1979)
Un tip trecea pe stradă ţinând în mână, cu mare grijă, un sul de hârtie igienică. Trecătorii îl priveau invidioşi, iar unul chiar l-a întrebat: „Nu vă supăraţi, de unde l-aţi luat?”, „Acum câteva minute l-am scos de la Nufărul...” (11 octombrie 1980)
Când a plecat de-acasă, Prunariu i-a lăsat maică-sii un bilet pe masă: „Am plecat în Cosmos. Vin peste o săptămână”. Când vine, găseşte pe masă un bilet de la maică-sa: „Am plecat după brânză. Nu ştiu când vin”. (26 mai 1981)
La uşa unui apartament sună un puşti: „Tanti, ai făcut supă?”, „Da, puişor, vrei să guşti şi tu?”, „Nu, mulţumesc”, „Atunci, de ce-ai venit?”, „Te roagă mama să ne împrumuţi şi nouă osul”. (6 decembrie 1982)
Din dispoziţia lui Ceauşescu s-au făcut experimentări şi încrucişări de meri, pentru a se crea un soi de măr pitic, de numai 50 de cm, pe care să-l poată culege şi şoimii patriei. (28 septembrie 1983)
Un miliţian prinde o pereche făcând dragoste într-un boschet. Îi duce la secţie şi, de aici, în faţa tribunalului. La proces, fata e felicitată pentru patriotism şi băiatul pentru iniţiativă. Miliţianul e arestat pentru întrerupere ilegală de sarcină. (17 martie 1984)
Ce-i mai rece şi mai rece decât apa rece? Apa caldă. (17 ianuarie 1985)
Agenţiile de presă transmit că egiptenii s-au hotărât să dărâme piramidele ca să facă centru civic. (20 mai 1986)
De ce a luat comuna Scorniceşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că a crescut cel mai mare bou. De ce n-a luat şi comuna Petreşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că anul acesta nu s-a acordat titlul şi pentru cea mai mare vacă. (3 ianuarie 1987)
Ultima dorinţă a românilor: să moară Ceauşescu şi Elena să ajungă să trăiască din meditaţii la chimie. (28 decembrie 1988)
Folclor nou: „La al cinşpelea congres, patru ani de la deces”. (27 iulie 1989)
Sursă: „10 ani de umor negru românesc. Jurnal de bancuri politice”
Nicolae Ceauşescu era ţinta predilectă a bancurilor.
„A fost un secret bine păstrat. Nici soţia nu a ştiut“
Care era tactica de strâns bancuri? Când le scria? Ştiau cei din jur ce face, prietenii, familia? Inginerul râde, îl amuză curiozitatea noastră şi avalanşa de întrebări. Începe cu tactica. Avea un carneţel de „lucru”, în care bancurile erau destul de bine camuflate.
„Aveam un carneţel care putea să intre în buzunarul de la spate. Acolo îl ţineam şi-acolo ţineam şi un creion. Însă carneţelul avea secţiuni. Prima parte era partea serioasă, scriam la ce şedinţe trebuie să particip, ce sarcină foarte urgentă am pentru mâine sau pentru săptămâna viitoare, partea de la sfârşit era cu adrese, cu telefoane şi cu zile de naştere, iar la mijloc erau «minunelele». Acolo scriam bancurile pe scurt. Scriam contextul în care se desfăşura gluma şi poanta, că aia era de bază, iar dezvoltarea o scriam într-un caiet mai mare, seara, acasă”.
Dar de văzut nu îl vedea nimeni când scria bancurile la serviciu, la prieteni, în carneţelul ăla mic ţinut în buzunarul din spate al pantalonului? „Făceam aşa. Când auzeam bancul râdeam, glumeam, nu ştiu ce, şi pe urmă mă topeam. Mă duceam în dispecerat sau mă duceam cine ştie pe unde – de obicei mă duceam la veceu – şi scriam: taca, taca, taca. Puneam la loc în buzunar şi veneam iar, mai luam o porţie! Asta era! Şi dupa aceea, acasă, pe îndelete, le transcriam în caiet”.
Caietul cu bancuri, dosit în debara
Poţi să-l crezi sau nu. Dar el îţi spune sincer că n-a ştiut nimeni de îndeletnicirea asta a lui de a aduna bancuri politice. Au aflat şi prietenii, şi soţia, după 1990. A simţit că nespunând nimic îi protejează. „A fost un secret foarte bine păstrat. Că dacă îi spuneam soţiei, riscam ca într-o situaţie critică să nu reacţioneze natural. Dacă o întreba cineva ceva, «nu ştiu»-ul ei putea să fie credibil, să fie sincer, nu jucat, că poate îşi dădeau seama că era jucat. Şi intram singur în belea, nu intra şi ea”.
Păi, şi caietul unde scria seara bancurile unde îl ţinea? Râde. N-ar prea vrea să spună. „Eeeeeeeeh... Era o debara în care aveam o mulţime de hârtii de-ale mele. Reviste, rebus, colecţia «Lumea», colecţia de almanahuri de tot soiul. Şi, printre ele, piteam şi caietul, nu era mare lucru să îl pui între două reviste. Iar acasă, seara, găseam eu câteva momente în care să transcriu bancurile din carneţel. Nu era o problemă. Copiii erau mici. Cât stătea soţia să păzească să nu se stingă flacăra de la aragaz, şi stătea cu orele, două ore să fiarbă o ciorbă, aveam timp”.
Auzeam bancul, mă duceam de obicei la veceu şi-l scriam: taca, taca, taca.
Călin-Bogdan Ştefănescu,
Încet-încet, bancurile s-au radicalizat, pe măsură ce existenţa noastră devenea din ce în ce mai dificilă
Călin-Bogdan Ştefănescu,
Din „Scînteia“, 3 martie 1989
Şedinţă CPEx
Principala temă a cuvântărilor de la şedinţa liderilor comunişti era economia: realizarea planului pe lunile ianuarie şi februarie, evoluţia preţurilor şi tarifelor în 1988, majorarea salariilor şi pensiilor, campania agricolă de primăvară, economisirea apei şi recensământul animalelor. Doar două puncte din cele 11 pentru care au fost făcute şi citite rapoarte au fost din alt domeniu: afaceri internaţionale (vizita în România a preşedintelui Iranului Ali Khamenei) şi propagandă (marcarea a 100 de ani de la declararea zilei de 1 Mai ca zi a solidarităţii muncitorilor).
Tractoarele de la Hărman
„Scînteia” scrie că pe 3 martie 1989 s-au făcut exact 40 de ani de când comuniştii au decis începerea colectivizării. „O fotografie din monografia uzinei „Tractorul” îi înfăţişează pe ţăranii din comuna Hărman primind cu drapele şi căciuli ridicate primele tractoare româneşti”. Cu ele, scrie ziarul, îşi făcea intrarea şi noua agricultură cooperatistă, a „celor întovărăşiţi”, pentru care tractoarele au fost făcute.
Jocurile mondiale universitare
La rubrica de sport, „Scînteia” anunţă deschiderea jocurilor universitare de iarnă, la care România era înscrisă în probele de patinaj artistic, schi fond şi schi alpin. Organizatorii bulgari, mai scrie ziarul, au fost norocoşi că, deşi vremea fusese până atunci neobişnuit de caldă, cu două zile înainte a nins abundent,iar pârtiile s-au „acoperit cu un strat de 25 de centimetri de zăpadă”.
Bancurile cu şi despre comunism au ajuns acum să umple şi paginile de internet.
Puteţi citi o grămadă de glume despre Ceauşescu AICI, AICI şi AICI.
Vă mai amintiţi vreun banc din acea perioadă? Dacă da, nu-l lăsaţi să se piardă. Lăsaţi un comentariu.
Data: 3 mar 2009
Călin-Bogdan Ştefănescu şi-a petrecut ultimii zece ani ai regimului Ceauşescu adunând bancuri politice. Unii colecţionează timbre. Alţii, cutii de chibrituri. Călin-Bogdan Ştefănescu, inginer la ITB în „epoca de aur”, a strâns cu înfrigurare aproape o mie de bancuri politice.
Cu ochii în caietul în care nota bancurile, Călin-Bogdan Ştefănescu îşi aminteşte de unde l-a cules pe fiecare
Foto: Elena CrăescuSondaj
S-a apucat să strângă bancuri de ciudă. De ciudă că se pierdeau. „Auzeam multe bancuri pe-atunci, că ăsta era sport naţional. Le dădeam şi eu mai departe, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că începusem să le uit. Ştiam că era unul cu nu ştiu ce, dar uitasem şi bancul, şi poanta. Mi-aminteam, de pildă, contextul. Că mi le-a spus cutare. Ei, în momentul ăsta, am început să le pun pe hârtie”.
Era august 1979. Călin-Bogdan Ştefănescu avea 31 de ani şi lucra la Dispeceratul de Circulaţie al ITB – ului (Întreprinderea de Transport Bucureşti).
Dacă era prins...
N-ar zice că era inconştient. Ştia prea bine la ce se poate aştepta, în caz că era prins. Cea mai simplă pedeapsă era „să-ţi dea o mamă de bătaie”. La polul opus era cazul inginerului Ursu, „care tot aşa a pornit, cu nişte poezii pe care a avut imprudenţa să le citească la birou. Şi cineva l-a turnat”.
Nici variantele intermediare ale pedepselor nu sunau prea bine: „Te puteai trezi că eşti nebun şi te calmau, te puteai trezi că nu mai poţi fi şef de dispecerat, cum eram eu, că nu mai poţi să lucrezi în Bucureşti şi îţi găsesc un loc de muncă la Mediaş... Chestii de-astea”. Cu toate astea, în august 1979 s-a apucat de treabă. A scris mai întâi, „la foc automat”, toate bancurile pe care şi le mai amintea – vreo patruzeci şi ceva, după care, aproape zi de zi, a început să noteze într-un caiet tot ce auzea, toate „noutăţile” în materie de banc politic.
„Problema a devenit mai complicată şi mai stresantă pentru mine după ce m-am căsătorit, au apărut şi copiii şi deja nu mai eram numai eu, aveam nişte oameni care depindeau de mine”.
Am răsfoit împreună caietul cu bancuri de-atunci în biroul pe care-l împarte azi cu nişte colegi, la etajul 2, în Primăria Capitalei. Călin-Bogdan Ştefănescu e inspector de specialitate în cadrul Direcţiei Transporturi. Un scris mărunt-mărunt umple, de sus până jos, fiecare foaie a caietului cu pătrăţele.
Acolo sunt toate. Toate cele aproape o mie de bancuri strânse de el în ultimii zece ani ai regimului Ceauşescu. Acele bancuri care, după 1990, au constituit miezul unei cărţi publicate şi intitulate chiar aşa: „10 ani de umor negru românesc. Jurnal de bancuri politice”.
Era luat drept securist
Odată ce s-a hotărât să se apuce de treaba asta, nu s-a mai oprit. Că bancuri erau cu duiumul. I le spuneau prietenii, soţia, colegii de serviciu, le auzea la mese de familie, la petreceri, în drum spre serviciu, în mijloacele de transport în comun, în tren. Era o bucurie atunci să afli „unul bun” şi să-l dai mai departe, să se bucure şi cel de lângă tine.
În staţii de autobuz şi în mijloacele de transport era puţin mai complicat. Riscai adesea să fii luat drept securist. „Se vedea când se spuneau bancuri. Oamenii se apropiau unii de ceilalţi şi începeau să şuşotească. Şi mă apropiam şi eu de ei s-ascult. De foarte multe ori mi s-a întâmplat să mă apropii, iar ei să schimbe vorba: să povestească ce-a făcut nevasta, ce-a făcut pisica... Alţii se uitau foarte crunt la mine, îşi dădeau coate: «Taci, bă!» şi se îndepărtau. Ăsta era riscul asumat: să zică lumea că sunt securist. Dar de venit să mă întrebe cineva de ce sunt curios, de ce ascult, n-a venit să întrebe. N-aveau curaj. Că dacă eram pe bune securist?!”
Bancuri, aşteptându-l pe Ceauşescu
„Am auzit, însă, bancuri în siuaţii care de care mai ciudate”, îşi aminteşte colecţionarul. „Am auzit bancuri la şedinţe de partid, am auzit bancuri de la securişti, oameni despre care ştiam sigur că sunt securişti, nu exista niciun dubiu şi nici ei nu se fereau! Altă chestie: când eram la dispeceratul de circulaţie, între sarcinile de serviciu, era şi asigurarea traseelor pentru deplasarea lui Ceauşescu. Asigurarea traseului ce însemna? Când pleca Ceauşescu nu trebuia să fie nici picior de maşină pe stradă că era nenorocire! Ei, în cazul ăsta, ITB-ul trebuia să lucreze mână în mână cu Miliţia.
Şi, la un moment dat, după ce se asigura traseul şi nu mai rămânea nimica de făcut, stăteam pe loc. Că aşteptam să vină Şefu’. Şi atunci se spuneau bancuri multe, erau colonei de miliţie, maiori de miliţie care înjurau, şi scuipau şi nemulţumiri şi nu ştiu ce! Şi eu mă uitam cam lung şi mă dădeam într-o parte, «Mă, ăsta cine ştie ce, înjură ca să spun şi eu ceva. El înjură de cinci ori, spun şi eu o vorbă şi mă ia pe mine». Şi stăteam cuminte, nu prea ziceam nimic, dar ca să vedeţi unde se spuneau bancuri”.
PĂŢANIE
Prin 1987, Călin-Bogdan Ştefănescu era gata-gata s-o încurce. Şi-a amintit un banc şi a început să-l scrie în carneţel chiar în dreptul Ambasadei SUA. Paznicul l-a luat de guler, a răsfoit carneţelul şi i-a notat datele din buletin. Se aştepta să fie ridicat, dar n-a venit nimeni după el. Nu ştie nici azi cum de-a scăpat.
Teoria bancurilor
După 1990, Călin – Bogdan Ştefănescu s-a apucat să analizeze cele aproape o mie de bancuri. A grupat micile bijuterii umoristice în mai multe teme, dintre care cel mai bogat reprezentate erau nivelul de trai, Ceauşescu şi cultul personalităţii şi opoziţia faţă de regim.
Cei mai bogaţi în bancuri au fost anii 1981 şi 1987, iar colecţionarul pune asta pe seama unor evenimente şi hotărâri cu consecinţe nefaste asupra societăţii româneşti.
Criza alimentară şi foametea generalizată au condus, de pildă, la o explozie de bancuri cu alimentare goale şi cozi, iar revolta muncitorilor de la Braşov s-a văzut şi ea foarte repede în bancuri: „Cum se numesc acum cătuşele? Covrigei de Braşov!”; sau: „La ultima întâlnire cu oamenii de litere, Ceauşescu le-a spus să scoată din dicţionare cuvântul «braşoave», că nu-l mai suportă”.
Am auzit bancuri la şedinţe de partid, am auzit pe stradă, la birou, am auzit bancuri de la securişti
Uite, pe ăsta l-am auzit de la o profesoară, pe ăsta îl am de la vărul meu, ăsta mi l-a spus un coleg de serviciu...
Perioada 1979-1989 în bancuri
Ce-a fost înainte: oul sau găina? Mai înainte au fost de toate. (cules pe 12 noiembrie 1979)
Un tip trecea pe stradă ţinând în mână, cu mare grijă, un sul de hârtie igienică. Trecătorii îl priveau invidioşi, iar unul chiar l-a întrebat: „Nu vă supăraţi, de unde l-aţi luat?”, „Acum câteva minute l-am scos de la Nufărul...” (11 octombrie 1980)
Când a plecat de-acasă, Prunariu i-a lăsat maică-sii un bilet pe masă: „Am plecat în Cosmos. Vin peste o săptămână”. Când vine, găseşte pe masă un bilet de la maică-sa: „Am plecat după brânză. Nu ştiu când vin”. (26 mai 1981)
La uşa unui apartament sună un puşti: „Tanti, ai făcut supă?”, „Da, puişor, vrei să guşti şi tu?”, „Nu, mulţumesc”, „Atunci, de ce-ai venit?”, „Te roagă mama să ne împrumuţi şi nouă osul”. (6 decembrie 1982)
Din dispoziţia lui Ceauşescu s-au făcut experimentări şi încrucişări de meri, pentru a se crea un soi de măr pitic, de numai 50 de cm, pe care să-l poată culege şi şoimii patriei. (28 septembrie 1983)
Un miliţian prinde o pereche făcând dragoste într-un boschet. Îi duce la secţie şi, de aici, în faţa tribunalului. La proces, fata e felicitată pentru patriotism şi băiatul pentru iniţiativă. Miliţianul e arestat pentru întrerupere ilegală de sarcină. (17 martie 1984)
Ce-i mai rece şi mai rece decât apa rece? Apa caldă. (17 ianuarie 1985)
Agenţiile de presă transmit că egiptenii s-au hotărât să dărâme piramidele ca să facă centru civic. (20 mai 1986)
De ce a luat comuna Scorniceşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că a crescut cel mai mare bou. De ce n-a luat şi comuna Petreşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că anul acesta nu s-a acordat titlul şi pentru cea mai mare vacă. (3 ianuarie 1987)
Ultima dorinţă a românilor: să moară Ceauşescu şi Elena să ajungă să trăiască din meditaţii la chimie. (28 decembrie 1988)
Folclor nou: „La al cinşpelea congres, patru ani de la deces”. (27 iulie 1989)
Sursă: „10 ani de umor negru românesc. Jurnal de bancuri politice”
Nicolae Ceauşescu era ţinta predilectă a bancurilor.
„A fost un secret bine păstrat. Nici soţia nu a ştiut“
Care era tactica de strâns bancuri? Când le scria? Ştiau cei din jur ce face, prietenii, familia? Inginerul râde, îl amuză curiozitatea noastră şi avalanşa de întrebări. Începe cu tactica. Avea un carneţel de „lucru”, în care bancurile erau destul de bine camuflate.
„Aveam un carneţel care putea să intre în buzunarul de la spate. Acolo îl ţineam şi-acolo ţineam şi un creion. Însă carneţelul avea secţiuni. Prima parte era partea serioasă, scriam la ce şedinţe trebuie să particip, ce sarcină foarte urgentă am pentru mâine sau pentru săptămâna viitoare, partea de la sfârşit era cu adrese, cu telefoane şi cu zile de naştere, iar la mijloc erau «minunelele». Acolo scriam bancurile pe scurt. Scriam contextul în care se desfăşura gluma şi poanta, că aia era de bază, iar dezvoltarea o scriam într-un caiet mai mare, seara, acasă”.
Dar de văzut nu îl vedea nimeni când scria bancurile la serviciu, la prieteni, în carneţelul ăla mic ţinut în buzunarul din spate al pantalonului? „Făceam aşa. Când auzeam bancul râdeam, glumeam, nu ştiu ce, şi pe urmă mă topeam. Mă duceam în dispecerat sau mă duceam cine ştie pe unde – de obicei mă duceam la veceu – şi scriam: taca, taca, taca. Puneam la loc în buzunar şi veneam iar, mai luam o porţie! Asta era! Şi dupa aceea, acasă, pe îndelete, le transcriam în caiet”.
Caietul cu bancuri, dosit în debara
Poţi să-l crezi sau nu. Dar el îţi spune sincer că n-a ştiut nimeni de îndeletnicirea asta a lui de a aduna bancuri politice. Au aflat şi prietenii, şi soţia, după 1990. A simţit că nespunând nimic îi protejează. „A fost un secret foarte bine păstrat. Că dacă îi spuneam soţiei, riscam ca într-o situaţie critică să nu reacţioneze natural. Dacă o întreba cineva ceva, «nu ştiu»-ul ei putea să fie credibil, să fie sincer, nu jucat, că poate îşi dădeau seama că era jucat. Şi intram singur în belea, nu intra şi ea”.
Păi, şi caietul unde scria seara bancurile unde îl ţinea? Râde. N-ar prea vrea să spună. „Eeeeeeeeh... Era o debara în care aveam o mulţime de hârtii de-ale mele. Reviste, rebus, colecţia «Lumea», colecţia de almanahuri de tot soiul. Şi, printre ele, piteam şi caietul, nu era mare lucru să îl pui între două reviste. Iar acasă, seara, găseam eu câteva momente în care să transcriu bancurile din carneţel. Nu era o problemă. Copiii erau mici. Cât stătea soţia să păzească să nu se stingă flacăra de la aragaz, şi stătea cu orele, două ore să fiarbă o ciorbă, aveam timp”.
Auzeam bancul, mă duceam de obicei la veceu şi-l scriam: taca, taca, taca.
Călin-Bogdan Ştefănescu,
Încet-încet, bancurile s-au radicalizat, pe măsură ce existenţa noastră devenea din ce în ce mai dificilă
Călin-Bogdan Ştefănescu,
Din „Scînteia“, 3 martie 1989
Şedinţă CPEx
Principala temă a cuvântărilor de la şedinţa liderilor comunişti era economia: realizarea planului pe lunile ianuarie şi februarie, evoluţia preţurilor şi tarifelor în 1988, majorarea salariilor şi pensiilor, campania agricolă de primăvară, economisirea apei şi recensământul animalelor. Doar două puncte din cele 11 pentru care au fost făcute şi citite rapoarte au fost din alt domeniu: afaceri internaţionale (vizita în România a preşedintelui Iranului Ali Khamenei) şi propagandă (marcarea a 100 de ani de la declararea zilei de 1 Mai ca zi a solidarităţii muncitorilor).
Tractoarele de la Hărman
„Scînteia” scrie că pe 3 martie 1989 s-au făcut exact 40 de ani de când comuniştii au decis începerea colectivizării. „O fotografie din monografia uzinei „Tractorul” îi înfăţişează pe ţăranii din comuna Hărman primind cu drapele şi căciuli ridicate primele tractoare româneşti”. Cu ele, scrie ziarul, îşi făcea intrarea şi noua agricultură cooperatistă, a „celor întovărăşiţi”, pentru care tractoarele au fost făcute.
Jocurile mondiale universitare
La rubrica de sport, „Scînteia” anunţă deschiderea jocurilor universitare de iarnă, la care România era înscrisă în probele de patinaj artistic, schi fond şi schi alpin. Organizatorii bulgari, mai scrie ziarul, au fost norocoşi că, deşi vremea fusese până atunci neobişnuit de caldă, cu două zile înainte a nins abundent,iar pârtiile s-au „acoperit cu un strat de 25 de centimetri de zăpadă”.
Bancurile cu şi despre comunism au ajuns acum să umple şi paginile de internet.
Puteţi citi o grămadă de glume despre Ceauşescu AICI, AICI şi AICI.
Vă mai amintiţi vreun banc din acea perioadă? Dacă da, nu-l lăsaţi să se piardă. Lăsaţi un comentariu.
Sursa: Adevarul.
Nessun commento:
Posta un commento